Podcasturi, emisiuni radio și producții originale - RFI România
Cazul Jason Arday: responsabilitatea presei sau eșecul unui sistem?
Sărbătorit drept un simbol al diversității la Universitatea Cambridge, Jason Arday a ajuns, după acuzațiile de plagiat și moartea sa, în centrul unei dispute aprinse despre rasism, merit și diversitate. Comentatorii internaționali se întreabă acum cine este totuși responsabil pentru evenimentele care au condus la moartea lui Arday? Pentru cotidianul suedez Svenska Dagbladet , responsabilitatea nu aparține doar presei. Universitățile au vrut să îl transforme pe Jason Arday într-un simbol al diversității, fiind dispuse să ignore semnalele de alarmă din trecutul său: „ Semnalul de alarmă ar fi trebuit să sune cu putere. Dar dorința de a numi un profesor de culoare era mult prea puternică. Unul dintre foștii mentori ai lui Jason Arday, intervievat de New York Times, îl descrie ca pe un pion, un tânăr exploatat de sistem. Erau atât de dornici să pară incluzivi, încât au decis să ignore defectele din trecutul academic și personal al lui Arday. Acest lucru nu ajută deloc lupta împotriva rasismului.” Cotidianul german Taz îl vede și el pe Arday drept o victimă. Însă de această dată „el este victima unei forme greșite de antirasism, care acordă în mod arbitrar avantaje nedrepte unor indivizi, în loc să abordeze sistematic dezavantajele nejustificate.” Taz critică instituțiile care l-au promovat pe Jason Arday ca imagine a diversității, doar pentru ca mai apoi să-l lase singur în fața unei presiuni publice imposibil de suportat: „Deoarece ascensiunea lui Arday a fost sărbătorită într-un mod deosebit de mediatizat și prezentată ca dovadă a progresului întregii societăți, aceasta a stârnit, în mod logic, un interes public semnificativ. Într-o societate care se vrea supusă unei astfel de analize, întrebările incomode pe o astfel de temă nu sunt rasiste, ci legitime.” Dacă primele două publicații pun sub semnul întrebării și comportamentul instituțiilor universitare, The Irish Independent își îndreaptă întreaga atenție către presă: „Povestea lui a fost tratată de parcă ar fi fost un politician de rang înalt care s-a ridicat la vârf mințind și înșelând alegătorii, sau un geniu criminal adus în sfârșit în fața justiției. [...] Argumentul nu este că presa ar fi trebuit să-i ignore defectele; ci că s-a renunțat complet la orice simț al măsuri. A fost o atitudine crudă și neglijentă. Se va învăța vreo lecție? Nici vorbă. Se va vorbi mult despre sănătatea mintală și despre atacurile în lanț ale mass-mediei. Până data viitoare.”, concluzionează ziarul irlandez. The Daily Telegraph respinge însă ideea că jurnaliștii sunt principalii vinovați întrucât, potrivit publicației britanice, deznodământul tragic al cazului nu neagă interesul public al informațiilor descoperite. Dovezile că a plagiat lucrările altora sunt copleșitoare – au fost citate și documentate 180 de cazuri. [...] Presa a descoperit neadevăruri substanțiale, care dăunează grav reputației uneia dintre cele două mari universități ale noastre, și le-a relatat. Exact la asta te-ai aștepta de la o presă «responsabilă»., scrie The Daily Telegraph. Prin urmare, „cei care cer noi restricții asupra presei comit o greșeală gravă” avertizează Michelle Goldberg într-un articol de opinie publicat în The New York Times . „Există un resentiment profund atât față de diversitatea socială în creștere, cât și față de inițiativele birocratice privind diversitatea. Însă încercările progresiste de a înăbuși cu mână grea întrebările legate de aceste inițiative au darul de a face acest resentiment și mai puternic din punct de vedere politic. Asta s-a întâmplat în America. […] Și s-ar putea întâmpla și în Marea Britanie, unde partidul naționalist Reform UK al lui Nigel Farage acumulează o putere îngrijorătoare. Acesta este un moment deosebit de nepotrivit pentru a lăsa dreapta să-și asume rolul de apărător al libertății de exprimare.”, atrage atenția Goldberg. Comentatorii internaționali rămân deci împărțiți cu privire la rolul pe care presa l-a jucat în acest caz. Cu toate astea, ei deschid o nouă dezbatere, mai amplă, despre responsabilitatea de a transforma o singură persoană în simbolul unei cauze.
